S-a depărtat puțin, a căzut cu fața la pământ

Un lucru pe care îl știm despre Iisus este că nimeni nu poate să-l acuze că ar fi făcut ce avea de făcut fără tragere de inimă. El ne este exemplu din multe puncte de vedere, iar unul dintre aceste exemple este tocmai modul în care punea suflet în tot ceea ce făcea, fiind dedicat pe deplin chemării pe care a avut-o. Este scris că în Grădina Ghetsimani, când se ruga cu puțin timp înainte ca Iuda să vină după El cu un grup de oameni, „s-a depărtat puțin și a căzut cu fața la pământ.” (Matei 26:39)

De multe ori asta trebuie să facem și noi. Ca să putem să-L urmăm cum se cuvine în zilele noastre și în lumea în care trăim, cu toate problemele ei, trebuie să „ne depărtăm puțin” și „să cădem cu fața la pământ.” Ambele pot implica efort. De fapt, ambele sunt practic imposibil de realizat dacă nu ai harul Lui în tine.

Toți tindem să facem lucrurile fără tragere de inimă, cu ezitare, cu lene și cu cel mai josnic egoism. Despre Iisus este scris că „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără de păcat.” (Evrei 4:15) Om fiind, făptură omenească, asemeni nouă, El a fost ispitit prin tendințele păcătoase ale firii pământești, pentru că fusese născut în această lume, asemeni nouă.

El, însă, s-a depărtat puțin și a căzut cu fața la pământ. Însuși Fiul lui Dumnezeu aici, pe pământ, s-a rugat atât de disperat încât „fiind în agonie, El se ruga cu și mai multă ardoare iar sudoarea Lui devenise ca niște picături de sânge care cădeau pe pământ.” (Luca 22:44) E greu până și să vorbești despre asta sau să te gândești la așa ceva. Cât de departe a mers pentru noi, cât de desăvârșită și adâncă era dragostea Lui pentru noi, dar și ascultarea și dedicarea față de Tatăl Lui!

De fapt, pot exista momente în viețile noastre când Domnul ne permite și nouă să fim părtași măcar până la un punct și într-o oarecare măsură la suferințele pe care le-a îndurat El. Vorbind prin Ieremia, Dumnezeu a spus: „Mă veți căuta și Mă veți găsi când Mă veți căuta din toată inima.” (Ieremia 29:13) Acestea par să fie cuvintele din Scriptură pe care le-a citit și profetul Daniel cam după 70 de ani și care l-au făcut să se roage una dintre cele mai intense rugăciuni găsite în Biblie, în Daniel capitolul 9. Acea rugăciune a lui Daniel a adus un răspuns de la Dumnezeu care s-a materializat în probabil cea mai importantă profeție din Biblie, aflată spre sfârșitul Cărții lui Daniel, în capitolul 9.

Profeția aceasta fusese inspirată și născută dintr-o rugăciune disperată, atunci când, probabil, se depărtase puțin și căzuse cu fața la pământ. Se pare că de cele mai multe ori Dumnezeu nu ne cere să avem acest nivel de disperare și de descărcare interioară. El ne aude micile rugăciuni care se nasc din situațiile noastre de zi cu zi, care ajung înaintea tronului Lui. Dumnezeu nu e surd. Nu trebuie să strigi la Dumnezeu ca să te audă.

Și, cu toate acestea, în cazul lui Iisus și al altora despre care este scris în Biblie, au fost și momente de disperare totală și înfiorătoare. Acestea adesea au precedat unele dintre cele mai mari miracole ale lui Dumnezeu, asemeni lui Iacov, când „s-a luptat cu îngerul„. (Geneza 32:24)

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. „Trupul” nostru categoric refuză să treacă prin așa ceva. Trupul și firea pământească tind să acționeze în virtutea inerției și să se descurce cu cât mai puțin efort cu putință. Numai că, de fapt, aflăm că dacă vrem nu numai să credem în Iisus, dar și să Îl urmăm în lumea aceasta, va trebui să „ne depărtăm puțin și să cădem cu fața la pământ.” Să cădem cu fața la pământ în rugăciune disperată, în renunțarea la propriile idei, la propria cale și la propriile vieți ca să putem continua în viața de ucenicie spre care ne călăuzește El.

Poate fi destul de dur. Iisus a spus: „Cel ce cade peste această piatră va fi sfărâmat în bucăţi, iar pe acela peste care cade ea, îl va zdrobi„. (Matei 21:44) Aceia dintre noi care cădem „peste această piatră” (Însuși Iisus Hristos, „piatra din capul unghiului” – Efeseni 2:20) vom fi sfărâmați, dar într-o manieră prielnică, după voia lui Dumnezeu. Regele David a spus: „Dumnezeule, tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” (Psalm 51:17) Nouă, însă, ni se strânge inima când auzim de așa ceva. Mândria face tot ce îi stă în putință să te ferească de umilință și de umilirea care face parte din „sfărâmare.”

Numai că și Iisus a trecut prin asta. Poți citi despre sfinții lui Dumnezeu care au fost sfărâmați până când nu a mai rămas practic nimic din ceea ce fuseseră odată. Apoi Dumnezeu i-a făcut „un vas așa cum i-a plăcut Lui să-l facă.” (Ieremia 18) Asta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu ar fi avut propriile lor cruci și pierderi, renunțări, umiliri și renunțări la viață.

Adesea se întâmplă la fel și în viețile noastre și, pentru unii dintre noi, acest proces de multe ori se repetă de-a lungul anilor – încheierea unei vieți și începutul alteia. Am trecut de câteva ori prin așa ceva, când pot spune că am încetat să mai fiu ce fusesem și felul meu de a fi într-un fel a murit abrupt. Apoi, după ce luni de zile a trebuit să mă mențin în situația dificilă în care mă aflam, am intrat într-un stadiu nou – sau într-o eră nouă – de existență.

Așa că, dacă te afli într-un astfel de loc, amintește-ți ce a făcut Domnul nostru. S-a depărtat puțin și a căzut cu fața la pământ. Aproape toți avem astfel de momente, grădinile noastre Ghetsimani, după care urmează crucificările noastre personale. Apoi, când Îi supunem Lui totul, urmează propriile noastre reînvieri.

E de la sine înțeles că fără El nu ar fi nimic bun cu putință. Iisus a mers înaintea noastră în cea mai dificilă misiune cu putință, a murit pe cruce și „și-a dat viața ca răscumpărare pentru mulți.” (Matei 20:28) Despărțiți de El nu putem face nimic. El, însă, poate fi cu noi și ne poate călăuzi prin cele mai dificile momente ale vieții către lumina unei zile noi, asemeni unei învieri într-o viață nouă, cu toate că încă ne aflăm în cea pământească. Dumnezeu să te binecuvânteze și Dumnezeu să ne ajute pe toți în toate!